Cercetătorii au realizat o nouă hartă a turbăriilor din Elveția, care stă la baza dezvoltării unei strategii de gestionare a acestor soluri.
Turbăriile sunt soluri bogate în carbon care se formează în condiții de saturație a apei, de obicei în mlaștini. În trecut, multe dintre aceste zone au fost drenate, dar astăzi majoritatea sunt cultivate. Drenarea acestor soluri duce la descompunerea rapidă a turbei. Acest lucru, la rândul său, duce la tasarea solului, ceea ce îngreunează producția agricolă pe termen lung și implică costuri ridicate, deoarece sistemele de drenaj trebuie înlocuite la fiecare câteva decenii.
În plus, drenajul face ca aceste soluri să devină focare de emisii de gaze cu efect de seră. Prin urmare, utilizarea actuală a turbăriilor este contrară Strategiei elvețiene privind solul și conceptului de metode agricole adaptate condițiilor locale și reprezintă un obstacol în calea atingerii obiectivelor climatice naționale. Turbăriile trebuie reumezite pentru a reduce descompunerea turbei și emisiile de gaze cu efect de seră asociate.
O nouă hartă a turbăriilor din Elveția, întocmită de experți de la centrul de cercetare agricolă Agroscope, arată că aceste soluri sunt utilizate în principal pentru agricultură (32% pășuni și 29% teren arabil; 61% în total) și silvicultură (19%). Totuși, deși doar 1,2% din agricultură se desfășoară pe turbării, aceste zone reprezintă 10% din emisiile de gaze cu efect de seră din agricultură. Aceste emisii reprezintă un sfert din emisiile de gaze cu efect de seră care trebuie reduse până în 2050 pentru a îndeplini obiectivele climatice privind alimentația și agricultura.
Deși la nivel național turbăriile reprezintă doar un procent foarte mic din suprafața terenurilor agricole, la nivel regional situația este oarecum diferită. În unele regiuni (de exemplu, Zravnina Orb), o parte semnificativă a agriculturii se bazează pe aceste soluri. Prin urmare, acceptabilitatea și impactul economic al schimbărilor în gestionarea sau utilizarea turbăriilor pot varia considerabil între regiuni.
Reumidificarea turbăriilor cultivate și eliminarea lor din producția alimentară ar reduce, pe de o parte, semnificativ emisiile de gaze cu efect de seră, dar ar duce și la un deficit de aproximativ 1.200 de hectare (<1%) din „suprafața de rotație a culturilor” (cota minimă legală de teren disponibilă pentru cultivarea plantelor în Elveția).
Pe de altă parte, paludicultura - producția de biomasă, furaje sau alimente din zonele umede - oferă o soluție pentru reumidificarea acestor soluri, menținându-le în același timp funcția agricolă. Cu toate acestea, paludicultura pentru producerea de biomasă curată, cum ar fi stuful, este adesea asociată cu venituri reduse. Cu toate acestea, 30% din turbăriile gestionate sunt deja gestionate într-un mod compatibil cu nivelurile ridicate ale apelor subterane (de exemplu, pajiști și pajiști gestionate extensiv). Deși există încă obstacole tehnice și financiare de depășit, emisiile de gaze cu efect de seră pentru aproximativ o treime din suprafața de turbării gestionate ar putea fi reduse fără a schimba tipul de cultură sau pășune cultivată.
